Născut în 16-feb-1937 (d: 05.12.2008) în Comuna Vlădila, județul Romanați, absolvent al Liceului din Caracal în 1954, Facultatea de Istorie din București în 1961 (profesorul Amara),  a început să lucreze la liceul din Căzănești în Ialomița unde a și ajuns  director între 1965 – 1968). În  Snagov a ajuns în 1968 în Snagov (până în 2005), unde a avut diferite roluri / poziții:
– profesionale: profesor titular de istorie 
– administrative: director al Liceului (1983 – 1984) 
– conjuncturale: membru de partid (ca toate cadrele didactice) și chiar secretar de partid  – poziție pe care a folosit-o pentru a proteja  cabinetul de  istorie  * În decembrie 1989, a fost cel care a dat jos tablourile și însemnele comuniste.

În cei circa 37 de ani de muncă la Liceul din Snagov, a avut peste 1000 de elevi cărora întotdeauna a reușit să le transmită mai mult decât cele din programa școlară:

1. un pasionat profesionist în istorie, oferea audienței mereu o nouă reprezentație. Fiecare oră de istorie era inedită prin forma diferită de abordare, exemplele mereu abundente (și foarte diferite de ‘cenzuratele’ și laconicele prezentări din manuale). D-na Oprea Dumitru Paula (soția)  a  contribuit la acumularea de detalii relevante – fiind circa 9 ani  cercetător la Arhivele Naționale.

2. a fost unul dintre puținii învățători și profesori, care te făceau să simți că ți se adresează direct, că te provoacă să ai o opinie, care te ajutau și îți cereau să gândești și cu capul tău, care te ajută (prin multele exemple) să înțelegi că pot exista mai multe prezentări și interpretări ale unor fapte și situații și totodată reușea să  te invite să fii mai atent la “realitățile” istorice ale prezentului și să continui să le cauți și ghicești adevăratele semnificații

3. orele de istorie erau dintre puținele momente din școală, când nu “ți se spunea” lecția. Ci erai informat, ajungeai să fii implicat, înțelegeai pe loc, te atașai emoțional și mai ales rămâneai cu mai multe aspecte la care să te gândești pentru … până la întâlnirea următoare.

Întreaga comunitate (mai multe comune de jur împrejur și mulți și din București), după ani, folosea invariabil ca cel mai cunoscut, neschimbat, prim subiect pozitiv, comun și plăcut de abordat în legătură cu zona Snagov -profesorul de istorie – Vintilă. Astfel, înainte să ajungi să îl cunoști direct ca profesor la școală, erai oarecum pregătit căci știai deja o mulțime de detalii, istorii – de la toți cei care te pregăteau pentru prima întâlnire: părinții, vecinii, alți elevi din școală.

Ca elev, orele și prezentările se schimbau permanent: un om viu, continua să se perfecționeze, reușea să aibă versiuni superioare ale fiecărui subiect tratat, reușea să îți transmită starea de inedit și aceasta maximiza mereu audiența, totul avea mereu învățături și concluzii, sala era implicată, participanții valorizați și atmosfera extaziantă. Învățai tot ce trebuia (și în plus), doar participând.

Câteva din influențele și beneficiile directe ale orelor de istorie cu profesorul Vintilă Dumitru:

1. că se poate învăța și altfel; că relația elev – dascăl, poate fi și altfel; o continuă exemplificare a cât de important poate fi să faci ceea ce îți place, să crezi în ceea ce faci, cât de bine te poți simți când face ceva bun pentru ceilalți și vezi că acel ‘ceva’ este bine primit (în fond ce se întâmpla în fiecare oră de istorie). Pentru toți participanții, era un mesaj indirect foarte nou și în același timp covârșitor: toate interacțiunile și viața în ansamblu – ar fi putut fi altfel … Mult mai de calitate.

2. sentimentul că istoria continuă, chiar în acest moment, că avem un rol și că este important ce se întâmplă

3. conștiința națională: ce este, la ce folosește, dimensiunile unei responsabilități sociale ale fiecărui individ – căci toți putem și trebuie să avem opinii, să luăm decizii și să contribuim prin atitudinile noastre (care – evident – au și costuri asociate)
– să le formeze o demnitate și mândrie atât națională, cât și individuală (lucru extrem de important, într-o perioadă și sistem care avea ca obiectiv “omogenizarea” și … “ștergerea”)

Ca om, în orice discuție, se comporta cu rezerve, avea vorbe bune și mai mult te ajuta să gândești cu capul tău, decât să îți spună părerea/interpretarea lui. Toți cei 37 de ani, a făcut o navetă istovitoare între București – Snagov – București (zilnic circa 45 de km x 2 = 100 km), căci condițiile de transport au fost mereu dificile (mai multe mijloace de schimbat, fiecare cu discontinuități, nealinieri și chiar suspendări).

Deși nu a devenit Snagovean (adică să ajungă să locuiască în Snagov), ca mulți alții care s-au atașat de Snagov și locuitori (pe care i-a învățat istorie și de-a lungul a câte 3 generații), prin 2007, se referea la localnici ca toți Snagovenii: prin porecle, relații de rudenie și descrieri de vecinătate (deși le știa mai bine chiar decât sătenii – numele oficiale, de familie).

Pentru profesorul Vintilă (care și-a dedicat viața atât profesiei, cât mai ales învățării elevilor din zona Snagov), totul a contat. Și o viață întreagă a încercat să le îmbunătățească. La infimele resurse materiale obtenabile (mai ales în anii ‘7x – ‘8x), a contribuit prin efort propriu (atât material, cât mai ales ca timp) țși a încercat să lase comunităii Snagov (nu numai liceului) o bază materială pentru istorie: un Cabinet de Istorie cu valențe de muzeu de istorie. Cu atât mai mult, cu cât a făcut cercetări și despre particularitățile istorice ale istoriei în zona Snagov. În eforturile sale și ca urmare a măsurii dedicației sale, a reușit să implice și pe alții, să facă la fel (ex: profesorul Penda Ion Octavian – care a făcut câteva  fresce și schițe memorabile). Până la sfârșit, ca un cadou/dar/semn al trecerii printr-o viață care îți este dată (de multe ori impusă), omul Vintilă Dumitru a încercat să lase/dea din puținul eforturilor sale:
1) un Cabinet de Istorie
2) Fresce / Mozaicuri / – pe teme istorice – în școală: (profesorul Penda Ion Octavian – desen)
3) amenajări diferite pe holuri și alte spații ale școlii
Tot ce acumulase/realizase, putea fi transformat într-un muzeu (relevant atât în sine, cât și pentru multele serii/generații de elevi care s-au perindat și pentru care a contat mult, cele spuse și făcute împreună, în mijlocul universului definiți de toate acele obiecte).

Chiar dacă în orice colectivitate (inclusiv profesorală) mai există și concurență și diferențe de opinii, pentru elevi, corpul profesoral a reușit să fie (în ansamblu) deosebit: În special în anii ’70 (și poate a fost ceva oarecum comun în toată țara), se simțea un deosebit efort colectiv de a face mai bine, mai mult, mai folositor.
Nenumărate au fost activitățile și inițiativele extra-școlare și participările părinților (contribuții directe) la completarea și asigurarea celor mai bune condiții pentru educație. Pentru elevi, poate că cel mai relevant sentiment care “plutea în aer” și era bine exemplificat atât de părinți, cât și de profesori – era acel “hai să facem un efort în plus, să ne arătăm măsura, să facem ceva deosebit”.

Anii ’60-’90 au fost intenși, solicitanți, tulburi și cu puține oaze de normalitate și cer senin. Totuși, câțiva oameni au reușit să trezească și să formeze alți oameni. Nu e ușor de spus ce anume (concret) și cât s-a și obținut. Însă, atunci, acolo – cei care au participat – știu că a fost ceva deosebit și a contat. Pentru un profesor de istorie și pentru o viață   de om, e deja suficient.