Niște pietre. Poveste scurtă și tristeți ..
(scurtă povestire – dedicată d-nei Prof. Despina Georgescu – al cărei merit este că 2 pietre din 8 au fost “salvate” și acum sunt la Colecțiile Muzeale Snagov)

Azi (27.02.2021) îmi spune (telefonic) d-na Despina Georgescu să vin (dacă pot) să încerc să iau pietrele (..) căci se pare că urmează să fie duse la gunoi …
Anterior (tot) refuzasem – căci dacă era “pe bani” – nu îmi permiteam să mai fac (noi) “încercări” în Snagov-ul atât de dificil (..)
Așa că (mizând că ulterior îmi va da și varianta dânsei) de “poveste” (cu termeni de specialitate etc.) mă pun în mașina și ajung …

> Tocmai fuseră încarcate în camionul mare, împreună cu pământ și alte resturi – din curtea care se “curăța” și cele 6-8 pietre în discuție. Deci ajunsesem prea târziu. Dar cu puțină insistență și rugăminți (..) mi se promite că descarcă 2 pietre …

Cele 8 pietre mari, trainice, rotunde (“dintr-o bucată”), au stat mai mulți ani prin curte, după ce au fost scoase de la temelia casei locului, demolată de … modernitatea noilor vremuri.
Peste pietre, au fost grinzile groase și lungi ale casei. Casă veche – care facuse circa 100 de ani. Și care s-a “ținut” bine și (tocmai) datorită bunei fundații: pietre mari și înalte, cu pământuri galbene și grinzi uscate și trainice din stejar.

Asadar, pe terenul in usoara panta, orientat cu fata catre soare (sud) si aflat la circa 100 metri de malul lacului, prin 1900, localnici “mai răsăriți” (înstăriți), au decis să își facă o casă bună, trainică și care “să țină”. Așa că (poate tot într-o zi frumoasă cu soare – ca azi), prin ceva târguri au tocmit să li se aducă “de la muntepiatră specială de temelie (călcători) – căci la Snagov (în mijloc de șes – de Câmpia Vlăsiei) nu există piatră și mai ales cum trebuie și în special ca cele de la această casă ..

(calcatori = definitie = 13 sf Parte care servește la încheierea unei case)

Și poate că într-o altă zi, au ajuns (cel puțin 2) căruțe cu cele 6-8 pietre mari, sparte și apoi cioplite cu grijă să fie cilindrice dar și cumva zgrumțuroase (să se scurgă ceva apă ori umezeală – de’ar intra cumva la ele ori să se rupă zgrumțurii – înainte să se ajungă a se fisura cumva pietrele și a se strica cumva temelia) … Și să fi tot facut câteva zile, pe primul lor drum, aceste pietre … Un drum în necunoscut, așa cum aveau uneori fetele tocmite de părinți și plecau la un drum … către soțul (necunoscut) din satul (necunoscut) și despre care știau doar că … acolo vor fi (și) înmormântate …

Și poate ca grinzile de stejar, bine uscate (și care se puteau găsi ușor prin Codrii Vlasiei din apropiere – în acele vremuri) – așteptau de cel puțin un an.
Căci și acestea au propria lor poveste: cu căutare cu grijă a stejarilor (să nu aibă miez “mâncat” ori noduri și apoi să “lucreze” (adică să se strâmbe) … Și după ce s-a culcat stejarul, tăiat fiind cu topoare bune și joagăre mari, a fost tălat pe lungime la “măsură” și spart pe loc cu pene. Și dacă s-a spart “cum era bine”, dulgherul și-a luat cuțitoaia (pentru a face fețe drepte) și a încălecat pe lemn (de unde și expresia “calul și măgarul”). Si trebuie sa fi lucrat multe zile pe un lemn verde si atat de mare. Și după ce au făcut suficiente bucăți pentru temelie (poate 8, sau 10 sau 12) – au tocmit cumva perechi de căruțe bune (caci lemnele erau si lungi si grele si carutele locului – mici și scurte), cu care au intrat cumva în pădurea deasă. Poate au tocmit separat cai buni și căruțași destoinici. Și trebuie să fi făcut dulgherii ceva scripeți prin alți stejari și cu sforile și meșteșug, să le fi putut ridica și pune bine pe căruțe. Si mai trebuie sa mai fi taiat cu mult effort si alti copaci – doar pentru a putea intra pana la locu cu stejari buni si acum cu grizi de luat. Si cu grija si cel putin alta zi cu multi oameni si effort, au ajuns grinzile in curte. Unde au fost puse cu mare grija, la uscat (nici la soare, nici pe pamant) – cat sa se zvante si periodic sa le mai intoarca pe o parte si alta – cat sa nu inceapa cumva sa faca “burta”.

Iata ca numai pana aici, oamenii acestei case, au facut multe si putin obisnuite eforturi – fata de casele obisnuite “tip vagon” din chirpici, pe pamant (cel mult pe cioburi din oale adunate cu grija timp de cativa ani) si cu doar doua camere și o prispă comună (caci bucataria era intr-o prelungire sau “aplecător”).

Așa că în scurt timp, au fost tocmiți alți localnici să facă bine și să aducă pământuri curate, luate cu socoteală din locurile unde se află cele 5 feluri de pământ galben – roșu – maroniu, fiecare cu rostul său. Caci amestecuri din acestea – se folosesc la sobe, cuptoare, oale, pereți, podele prin case, lipiri si reparații curente.
Temelia trebuie să fie mai înaltă, să nu tragă umezeală și să conserve cât mai bine grinzile solide de stejar. Așa că straturi de pământ puse cu socoteală trebuie să asigure ceea ce azi numim termo și hidro izolații.
Pamanturile odata aduse, se amesteca in proportiile stiute de mesteri, se lasa la scurs, se mai framanta, se pun, se intind, se bat, se lustruiesc cu mana si se lucreaza in straturi – ca sa isi faca “fata” straturile si asa sa se faca mai multe izolatii. Si poate ca se puneau si ceva fierturi de plante (asa cum la pamanturi de reparatii se puneau, sa se si lipeasca mai bine dar sa si te scape de insecte un timp).

.. Si poate ca peretii au fost facuti cu grinzi din salcam, cu umpluturi cu alte pamanturi amestecate cu paie si intreptati cu grădețe din trestii. Iar acoperișul – cu trestia traditionala – “trasa” de pe lacul aflat la numai 100 metri …
.. Si mai trebuie sa fi avut apoi si un set de decoratiuni – specifice locului si cu rol de infrumusetare (dar despre care nu mai stim nimic …)

Asa cum toate casele aveau povestile lor si se faceau cu ajutor de la multe neamuri (ori oameni tocmiti – daca erai mai instarit) – iata ca aceasta a fost una mai deosebita. Incepand de la “calcatori” …

Si parca nu poti sa nu te gandesti la pofta de viata, energia si speranta de bine si de viitor a unei familii puternice si increzatoare … atunci cand isi face casa noua si mai ales cand face o astfel de casa (cu asa eforturi suplimenare – pentru contextul Snagovului …)

Acum, (noii) proprietari – fac “curățenie”. Și (ca de obicei) lucrurile care și-au pierdut poveștile și s-a rupt și firul emoțiilor prin continuitatea legăturilor între și prin generații – … ajung să fie percepute ca “vechituri” (sau mai rău) …

***

Revin dupa circa 6 ore, în mijlocul după amiezei de sfârșit de februarie, în una din zilele frumoase (prea puține – în asa luna). Și vâd pe măsură ce mă apropii, în lumina caldă și galbenă – cele două pietre, cum așteptau îngrămădite una-int-alta și parcă stinghere, să porneasca pe “alt drum” ..

Ma uit de jur imprejur si stau un rastimp (in soarele – ireal de cald si cu lumina galbena, placuta) sa ma uit de jur imprejur. Vad locul mai ridicat pe care fusese casa, loc care parca e facut sa ceara o casa pe el .. Apoi vad lacul (ce loc bun, cu ce priveliste). Si cel putin 3-4 pietre, timp de 100 de ani – trebuie sa fi fost scaldate in soare amiezei si apusului si cu vederea aceasta spre lacul Snagov …
Nu pot sa nu ma gandesc la casele trecutului, ulita si toate schimbarile din 100 de ani … Cu toate bucuriile satului, zgomotele si sunetul clopotelor de la biserica din apropiere (sub 300m) .. Cu povestile pescarilor din apropiere … Apoi cu prefacerile tulburi si nemti, comunisti, securisti si noii profitori de dupa 1989 – toti, perindandu-se  prin josul casei (si a temeliei) …
Dar uite ca acum, s-au dus familiile, casa, grinzile temeliei si azi … si ultimele pietre: calcatorile care au fost odata prima mandrie, diferenta si semnal in comunitate, ca acolo incepe o noua si puternica speranta de viata (de mai bine …)

+++
Am plecat cu inima indoita, mergand incet cu remorca mica, asa cum se merge dupa mort …
Cumva, acum parca vedeam si mai bine, mult si dramatic – preschimbarile acumulate (mai ales dupa 1989)… Case mari, multi, goale, nelocuite, reci si cu curti neingrijite, fara flori – dar cu garduri mari …

Nimic nu pare ori poate sa aminteasca de vremurile in care curtile aveau nistre garduri abia schitate facute din trestia locurilor si cu curti in care toate oalele ciobite aveau ceva flori, cu oratanii prin curte care se amestecau cu alte vecinilor, cu oameni care schimbau des mancare intre ei si totul era intr-o mare comuniune …

.. Vad (azi) doar cativa oameni cu masti, cu fete obosite de stres si priviri fie pierdute, fie ratacite  .. de oameni care si-au pierdut si rostul si gustul vietii. Care par sa mai traiasca, cat si pentru ca sa nu se îmbolnăvească … (daca asa ceva se poate intelege si mai are sens) …

Ies de pe stradute si fac dreapta, in stanga, pret de o clipa – putand sa mai fie intrezarita biserica satului, axis mundi local, langa care (desi putin indirect) au stat (si) aceste pietre, 100 de ani …

Cumva, cu aceste calcatori, se mai pierde inca (si alt fel) de temelii ale comunitatii locale … O noua dezradacinare … Dar (si iata si partea buna) – aceste 2 pietre (fata de alte 6 – surorile lor care au mers la ceva gunoi) – ar putea ajuta la ceva aduceri aminte … (un timp) …

+++
Acum (pietrele) urmează să fie așezate la drum (dar în curte), la sediul Fundatiei Snagov, cu ceva eticheta explicativă.
Și le vor vedea trecătorii și turiștii și (poate) le vor auzi “povestea” și vor sta acolo o vreme, până când … “vor apuca din nou, “un alt drum” …

Și toată vremelnicia oamenilor (cu fantasmele, orgoliile, vietile si apoi bucuriilor si dramele lor reale si imaginare) – rămân doar o clipă față de durata pietrelor (între care – și acestea)…

Căci (doar) păreri sunt toate tulburările oamenilor si precum pala vantului, trec și vin alte păreri și doar atât (și atât de putin timp)

++
Și astfel termin și această scurtă poveste (care tot m-a zgândărit prin minte câteva ore – cât am curățat la vie..) …căci orice poveste este doar “locul” în care ajung amintirile  … până când se pierd.

Total Page Visits: 143 - Today Page Visits: 1