Tanti X și ieșirile publice la lacul Snagov

Tanti X și ieșirile publice la lacul Snagov

Tanti X. X îi spun de peste 60 de ani satenii din partea aceasta a satului (de cand s-a mutat la casa sotului).
Și în dimineața aceasta de duminică de vară s-a îmbrăcat cât mai frumos pentru mersul la biserică.
Poate și pentru că de mai mult timp își făcuse o curiozitate ajunsă dorință pe care vroia să o testeze astăzi. Să mai vadă odată lacul și chiar din cel mai apropiat loc public de casa ei.
Adică acolo unde între 196x și chiar 2000, mergea ca toți sătenii (băștinașii) în orice zi, la orice oră și deci de câte ori dorea … În numai 10 minute ar putea intra, vedea lacul și ieși …

Dar acum chiar avea ceva emoții. Auzise de prea multe ori că alți săteni nu au fost lăsați să mai intre ori chiar scoși afară de personalul nou .. Chiar să fie adevărat? Și se gândea ca nu o fi așa ori că cei de la poartă nu știu de la șefii lor cum e la Snagov … Cum chiar și timpul lui Ceaușescu ori cu rușii ori chiar nemții – sătenii nu au avut restricții la lac sau pădure. A da, au mai fost restricții dar numai pe timpul fanarioților haini de pe insulă – care îți cereau taxe și era o nenorocire să ai o înmormântare, botez ori nuntă – la cât îți cereau ei. Și de’aia dupa ce Cuza le-a luat proprietățile (care tot a comunităților au fost de la începuturi – doar luate cu japca în timp …)

Azi s-a îmbrăcat cu grijă, cu ce are mai bun. O fi bine? Chiar se simte puțin stânjenită … Că uite – sunt ceva diferențe și oare o să zică cineva – ceva la biserică? Și ce dacă …
Pe strada ei a rămas singura băștinașă. La biserica sunt atât de puțini care mai vin la slujbă, că nici nu se mai văd între grupurile care vin doar când au înmormântare, botez, nuntă sau zilele cu parastase …

De anul acesta, la slujbă – chiar dacă vin toți –  abia sunt câți cei de la cina cea de taină. Bătrânii satului stau răzleți în biserică pe lângă ziduri în semi-întunericul racoros al bisericii. Încărcați de ani sunt asemănători cu o parte din sfinții pictați pe pereții scorojiți de vreme.
Căci copii satului – vin doar dacă sunt aduși de părinți. Iar cei mai mulți tineri au plecat – aiurea în lume – după locuri de muncă, după bani.

Cine ar fi crezut? În locul zumzăitului satului din copilaria ei, acum diminițile au o liniște adâncă. Nu mai cântă cocoșii, nu grohăie purceii ori să ragă vacile, ori să auzi grupurile de bicicliști ori căruțe și autobuzele cu oameni mergând dimineața la lucru ori în treburile lor. Până și cainii celor din noile vile nu mai sunt câini: se scoală chiar mai târziu decât stăpânii lor și latră numai dacă și când îi văd stăpânii …

Uite ca mai are puțin și ajunge la poarta locației pe unde ajunge la lac …
S-au schimbat și gardurile și multe din casele din vecinătate – aproape toți cunoscuții ei au murit de mai mulți ani … Și copii abia dacă mai trec – chiar și vara. Paragina se vede cum intră și acoperă totul ..
Unde sunt familiile tinere, cu copii? Unde e comunitatea care lucra intens crezând că viitorul le va aduce un bine și mai bun?
Ici și colo îi fulgeră prin minte întâlniri, fețe, treceri, vorbe, zâmbete, gesturi, schimbări ale gardurilor și caselor în anotimpuri și ani diferiți … Unde e toată această mulțime?

Pancarta de la intrare e mare. Aleea proaspat stropită cu apă. Nimeni la intrare – deși parcă e în permanență cineva. Intră. Merge. Mai are puțin și de pe alee ar lua-o către lac care apoi începe să se vadă în doar cățiva pași. Doar să îl vadă puțin și apoi să plece. Aici a fost și înainte să se mărite cu soțul ei, parcă erau copacii aceștia – dar mult mai mici …

“Stai!” Aude o voce în spatele ei. “Unde mergi?” “Până la lac!” – zice ea. “Nu se poate, nu aveți voie!”. “De ce? Eu tot vin aici de când mă știu. Sunt din sat.” “Nu contează. Acum e privat. Nu sunteți îmbrăcată potrivit.” – i se reproșează. Cu o mână strânge manerele poșetei bune (poate cam ca de la sat – dar cea mai bună poșetă a ei și cam peste media celor de-o vârstă cu ea. Dar de fapt nu poartă – a luat-o așa ca tot și-a luat cele mai bune haine). Într-o clipă își reamintește cu ce s-a îmbrăcat. E totul prea bine. Cum adică “potrivit”? E dimineață și duminica. Și când funcționa parcul, plaja, vaporașele și veneau zeci de mii de oameni în așa zile de duminică la Snagov – cei de vârstă ei se îmbrăcau ca ea. Erau toți îmbrăcați potrivit. Acum să fie “potrivit” cum mai vede ea seara în unele mașini de merg la petreceri aici – cu femei tinere – mai mult dezbracate? Și cei în vârstă din mașini – cum se îmbracă?

În mijlocul unor astfel de gânduri, portarul (pe care nu îl cunoaște – căci mai toți sunt baieți tineri față de ea și îi tot schimbă șefii chiar și de 2-3 ori pe vară – așa că ce rost are să încerci să ăi mai înveți?) mai zice, cu o voce mai moale: “Localul are dreptul să își selecteze clientela”.

Bătrâna se gândește puțin și zice: “Vreau doar să văd puțin lacul. Nu am mai venit aici de mulți ani. Plec apoi că trebuie să ajung la slujbă la biserică”

“Nu se poate” – aude.

Bătrânei nu îi vine a crede. Deci chiar e adevărat că nu te mai lasă nici să intri pe poartă.
Se mai uită odată imprejur și îți amintește: chiar și aici a lucrat câțiva ani și la bucătarie dar și de 2-3 ori la renovări. Apoi a fost la peste 30 de petreceri ale sătenilor – când închiriau localul pentru nunți și botezuri.
Și la începuturi terenul a fost al unui sătean, dar i l-au luat și pe acesta cu japca …

Bătrâna își schimbă gândurile și își spune: “Ei deschid la 10:00. Poate că vor clienți cu bani. Bine, am bani și pot și eu cumăpăra ceva – dacă doar așa se poate”. Și zice “Trebuie să fie deschis pe undeva – macar pentru cei cazați. Merg să cumpăr ce găsesc.”

“Nu puteți intra. Nu aveți voie” – aude.

Și gândește: “Adică eu nu am voie. Și nu e de bani. Și sunt îmbrăcată pottivit pentru vârsta mea. Atunci înseamnă că e altceva: nu sunt bogată – nu sunt de-ai lor …”

Simte cum cade tot cerul pe capul ei. Picioarele se slăbesc dintr-o dată și parcă ar și cădea. Dar nu în fața ăstuia – își zice.
Se sforțează, nu îl mai privește în ochi (că nu merita). Își zice “Ce fel de inimă și minte o avea? Ce nu înțelege? Oare nu are o mamă? Nu are copii? Nu e clar că sunt din sat? Nu știe – că și el o mai refuzat și alți săteni – că nu mai avem pe unde să mergem să vedem lacul nostru?”

 Se îndreaptă cât poate și pornește încet (dar cu toată viteza vârstei ei) spre ieșire.
În mintea ei se perindă accelerat chiar toate frânturile de amintiri …
Aleea e lungă, ea merge totuși încet dar mintea ei merge foarte repede. Deapănă multe ore de amintiri legate exact de acestă locație – cu sute și poate mii de fețe de săteni  – toate legate de acest loc.

Acum va merge (în continuare) către biserică. Va mai trece pe lângă alte 2 foste ieșiri publice la lac. Închise și ele de mai mulți ani. Sătenii au cerut primarilor să li se facă dreptate și măcar aceste ieșiri să fie menținute deschise, publice și chiar amenajate. Căci pe aici mergea la lac toată suflarea: pentru baie, pescuit, după stuf și papură și lintiță și așa mai departe. Memoria întregii comunități timp de multe sute de ani – e legată de aceste ieșiri. Dar primarii precum noii venți – nu par oameni …

Încă puțin și poate se va întâlni pe drum cu altă mogâldeață (bărbat sau femeie). Se vor privi o clipă în ochi și apoi vor începe să se bălăngănească încet, șchiopătând, către biserică. Încă puțin și nu va mai fi nevoie să se și întoarcă acasă …

Da, poate nu contează. Dar parcă odată era o comunitate cu familii, copii, cu poftă de viață și vise. O comunitate cu legături strânse cu lacul și pădurile. Din care luau și ei câte ceva cu socoteală, niciodată prea mult.

Când a început să se schimbe? Da, bătrânii spun că a fost rău cu fanarioții de pe insulă. Dar aceia au plecat și apoi iar a fost bine. Da, trebuie să fie de la comuniștii ăia (sau ăștia). Că de când a început ea să se facă mai mare, ușor ușor s-au dus terenurile de la marginea lacului, apoi peștele și pescuitul, apoi pădurile și tot asa. Apoi naționalizarea, colectivele, apoi ceva mai bine când au fost și locuri de muncă și a repornit turismul pentru sindicate și muncitori. Dar apoi din nou din ce în ce mai rău cand au venit
doar șefi pe la vilele construite pentru sindicalisti …

Gânduri de om … La fel ca visele făpturilor nascute în acestă primăvara în cuiburile din care mai cântă câte o pasăre. Gânduri pe care nu le poți simți șli nu deranjează pe nimeni. Doar undeva înauntru tulbură și doare tare  …

Se vede: doar o mogâldeață de om (o femeie în vârstă), îmbrăcată de slujbă de la biserică care – parcă – s-a rătăcit puțin pe aleea unei locații luxoase …
Și o mașina luxoasă matinală care intră pe aleea foarte scurtă pentru o mașină atât de puternică și cu așa viteză …
(în fundal) Păsările cântă pentru toată lumea …

Notă: Prin 1997 mai erau 22 de ieșiri principale publice (neamenajate de primărie) la lacul Snagov în cele 9 sate din cele 3 comune riverane. Adică cam o ieșire publică la 2 km – pentru un lac de circa 16 km lungime (și cam 40 km de maluri) – adică, deja puțin.
În 2019, a rămas cam o ieșire la lac per sat (tot neamenajate). Căci primăriile par să fi preluat “dorința” șefilor care au vilele riverane lacului – de “a nu mai fi deranjați” nici de săteni și nici de turiști.
Noile generații de copii, nu mai au unde merge la lac. Cu atât mai puțin să facă ceva: baie – ânot, pescuit etc. Există și familii și mai ales copii – care parcă încep a se îndoi că există un lac la câteva sute de metri de vatra satului. Căci în acea direcție se văd doar vile uriașe cu garduri blindate, unde intră mașini luxoase cu geamuri fumurii prin porți grele care se deschid numai cu telecomanda și pentru scurt timp. Bine că nu stau mai mult deschise – căci ar putea ieși câinii mari – fiorosi și agresivi care tot latră pe acolo .. Și poate și oamenii de acolo. Oameni care nu doresc a fi văzuți – cunoscuți. Așa cum și vilele nu se știe ale cui sunt (fiind proprietăți – prin offshore). Dar oare chiar sunt oameni?

>> “Noi ne alegem clientela” față de suita de nedreptăți din ultima 100 de ani: “terenuri luate cu japca de la săteni” apoi naționalizări + lucrul sub amenințări și de nevoie pe aici și pe acolo + o pensie amărâtă + distrugerea comunității și împrăștierea familiilor + distrugerea locurilor și însemnelor cu sens și importanță pentru comunitate + numiri temporare de “venetici” (vatafi) peste resursele locale … Și acum nici să mai vezi lacul nu mai pe unde și cum … Doar drumul către cimitir nu este închis …

>> Cum or sta astfel de bătrâni, singuri – pe întuneric, în nopțile lungi? La ce și cum s-or gândi ei?
>> De ce nu reușim să fim o nație și comunități cumulative? Adică generațiile noi să facă și ele ceva relevant, dar lângă și în plus față de ceea ce este valoros și făcut / îngrijit și de generațiile anterioare?
De ce (la români) – tot ce este nou trebuie să distrugă cel puțin două lucruri făcute de cei din trecut?

0Shares

Ajutați cu un comentariu / Leave a Reply: